În articolul introductiv spuneam că, în perioada actuală, definiția mărcii redusă la semn posibil de a fi reprezentat grafic nu mai corespunde realității și, în consecință, condiția de înregistrare trebuie să fie clar exprimată în definiția mărcii. Din această condiție esențială a înregistrării rezultă volumul în care se exercită dreptul exclusiv rezultat și determinat de cei trei vectori: teritoriul, lista de bunuri & servicii și semnul care ar trebui sa fie perceptibil vizual (Fig. 1), în conformitate cu Acordul TRIPS.

volum-protectie-marca-300x228

Desigur că există și păreri diferite, lucru perfect normal. Doar Dumnezeu știe adevarul. Noi, muritorii, ne putem doar apropia de acest adevăr folosindu-ne de principii și argumente.

Între timp trebuie să acceptăm însă ceea ce este evident.

Puterea unei mărci înregistrate are multe rădăcini, însă pivotul principal este sistemul de apărare deținut de marca respectivă și care îi conferă tăria.

Ce activează acest sistem de aparăre al unei marci? Înregistrarea.

Cine îi furnizează mărcii acest sistem de aparare? Legea.

Cine asigură respectarea prevederilor legii? Autoritatea publică.

Unde poate fi exercitată autoritatea publică? În teritoriul de competență.

Și așa am ajuns la subiect! Teritoriul.

Teritoriul este unul din vectorii mărcii, vectori care definesc volumul de protecție a respectivei mărci, cum am mai arătat.

Deocamdată, în înregistrarea mărcilor este respectat principiul teritorial, lucru evident atât timp cât există state suverane, iar suveranitatea lor este recunoscută. În consecință, înregistrarea unei mărci are la bază o lege valabilă pe un anumit teritoriu statal. După cum vom vedea în continuare există sisteme de înregistrare cu caracter suprastatal, dar acestea au apărut tot pe baza exercitării suveranității statelor care au hotărât într-un anumit sens.

Gândindu-ne la marca înregistrată, am putea da o definiție pentru teritoriu.

Teritoriul se referă la aria geografică unde legea, în baza căreia marca a fost înregistrată, este în vigoare.

Am fi putut spune mai simplu teritoriu de protecție al mărcii = teritoriu statal, dar tocmai pentru că unele state au hotărât să colaboreze în acest domeniu, uneori teritoriul de protecție acoperă teritoriul mai multor state, după cum vom vedea în continuare.

Canalizându-ne atenția tot spre marca înregistrată, care ar putea fi caracteristicile acestui teritoriu, ca vector al mărcii?

Înainte de a da un răspuns, să facem o mică paranteză. În matematică, un vector are niște caracteristici specifice, mult mai complexe decât ceea ce avem noi nevoie pentru a defini cât se poate de clar ce este și cât de mare este protecția unei mărci înregistrate. De fapt, ne referim la cât de mare este spațiul în care se aplică drepturile care decurg din înregistrarea unei mărci. Cu alte cuvinte, din matematică vom imprumuta doar una dintre caracteristicile vectorilor, si anume modulul, cel care dă mărimea acelui vector.

Mărimea vectorului teritoriu este dată de marimea suprafeței unde este valabilă înregistrarea mărcii, păstrând în minte, ca unitate de măsură, suprafața unui stat unde autoritatea publica isi poate exercita puterea.

Desigur, o marcă înregistrată va avea efect pe teritoriul unui stat. Acesta este minimul posibil (cel puțin la momentul de fata!) conform principiului teritorial recunoscut de Convenția de la Paris cu mulți, mulți ani în urmă.

Ca să fie mai ușor de înteles, să luăm ca exemplu teritoriul României. Aici există, ca și în multe alte țări, o administrație națională a proprietății industriale, respectiv Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci. Există, de asemenea, o lege care guvernează mărcile și indicațiile geografice, administrată de acest oficiu.

În conformitate cu această lege, protecția oferită de o marca înregistrată, odată ce toate procedurile au fost încheiate, acoperă teritoriul României – egal, uniform, ca o pătură care acoperă fiecare centimetru pătrat, urmând câmpurile, dealurile, munții, râurile, lacurile, marea teritorială. Astfel, o marcă înregistrată nu este prezentă doar în ariile comerciale, ci peste tot.

În ceea ce privește ”pătura” menționată mai devreme, vă rog să vă amintiți ceea ce am discutat în articolul introductiv despre volumul de protecție. “Pătura” va fi atât de groasă pe cât de cuprinzătoare este lista de bunuri și servicii pentru care a fost înregistrată marca respectivă. În ceea ce privește textura “păturii”, este de reținut faptul că aceasta este influențată de semn, de cum este acesta perceput de consumatori și, foarte important, de cât de distinctiv este.

Aceasta este regula! Nu poate exista o marcă înregistrată doar pentru o parte din teritoriul de bază.

Apare întrebarea: Putem avea ceva asemănător cu o marcă înregistrată, dar care poate acoperi mai puțin decât teritoriul unei țări?

Plecând de la acest aspect, să spunem câteva cuvinte despre un mijloc care limitează – de fapt, care poate limita – teritoriul în care poate fi folosită o marcă înregistrată, nu însa și protecția pe care o asigură. Este vorba despre contractul de licență, care nu diminuează protecția unei mărci din punct de vedere teritorial. Din contră, componenta teritorială rezultată din înțelegerea părților cu privire la licențiere se bazează chiar pe protecția teritorială a mărcii înregistrate. Mai bine spus, contractul de licență stabilește teritoriul unde deținatorul licenței poate folosi, în totalitate sau în parte, marca care face obiectul contractului. Acest teritoriu poate fi mai mic decât cel pe care marca este înregistrată, cel mult egal cu acesta.

Acest principiu teritorial în înregistrarea unei mărci a început să fie privit ca o constrângere în măsura în care schimburile comerciale s-au intensificat și regimurile vamale au devenit din ce în ce mai permisive.

Nu a fost decât un pas de la această percepție și până la nevoia reală de a avea o marcă înregistrată pe un teritoriu extins. Acest pas a fost făcut în 1891 de către Aranjamentul de la Madrid privind înregistrarea internațională a mărcilor.

Acest Aranjament a constituit un progres real în întelegerea necesității unui teritoriu extins pentru protecția unei mărci folosing o procedură minimă, dar nu a fost suficient. Nu a fost suficient pentru că această ”protecție internațională” nu este cu adevărat internațională. De fapt, ne referim la o suma de protecții naționale ale mărcilor înregistrate prin acest Aranjament, iar în ceea ce privește procedura – haideți să aruncăm o privire.

Aranjamentul de la Madrid a introdus o singură cerere, depusă la Biroul International de la Geneva, care se bazează pe o marcă înregistrată în țara de origine. Statele desemnate prin cererea internațională vor examina cererea respectivă, urmând să ia o decizie într-un an de la înregistrarea internațională sau de la cererea de extindere a teritoriului printr-o desemnare ulterioară. Este lesne de înteles că marca va fi înregistrată și protejată doar în acele state desemnate în care cererea a fost găsită conformă cu prevederile legii în vigoare din fiecare stat.

În primul rând, trebuie luate în considerare drepturile anterioare, în vigoare pe teritoriul țărilor respective, drepturi care pot fi opuse ex officio sau printr-o procedura de opoziție. Astfel, în aceste teritorii putem avea fie aceeasi protecție ca și în țara de origine, fie situația poate fi cu totul diferită.

Pe de altă parte, în 5 ani de la data la care marca a fost înregistrată la nivel internațional, protecția astfel dobandita depinde foarte mult de soarta mărcii înregistrate în țara de origine. Mai mult decat atat, dacă în acești cinci ani marca a ”disparut” în țara de origine dintr-un motiv sau altul, protecția nu mai poate fi revendicată nici în țările desemnate, indicate fie în cererea internațională, fie ca state desemnate ulterior. Cu alte cuvinte, chiar dacă, inițial, solicitantul cererii internaționale se decide asupra unui anumit teritoriu pentru a extinde protectia marcii, format din teritoriul mai multor state, în final această protectie variază de la un stat desemnat la altul. Această situație este rezultatul diferențelor legislative de la un stat la altul, a drepturilor anterior înregistrate în fiecare stat și, în mod evident, a costurilor diferite de la stat la stat.

Cu atenția îndreptată în continuare spre vectorul teritoriu, putem spune că Aranjamentul de la Madrid a avut, de-a lungul timpului, o viziune corectă asupra protectiei unei mărci. Mai precis, negocierile pentru o seamă de îmbunătățiri aduse Aranjamentului de la Madrid după întrunirea de la Nisa din 1957, au avut ca rezultat Articolul 9 care a adus un mod nou de dezvoltare a protecției internaționale a unei mărci. Este vorba despre posibilitatea ca un grup de state să fie recunoscut ca unul singur în măsura în care consimt unificarea legilor naționale asupra mărcilor și, în același timp, teritoriile lor vor fi privite ca un singur stat în scopul aplicării prevederilor Aranjamentului de la Madrid. Mai mult decât atât, un oficiu comun va substitui oficiile naționale din acest grup de state.

Ce se poate deduce de aici? Faptul că în viitor, cateva state pot consimți la o lege comună de mărci și pot avea un singur oficiu care să le reprezinte interesele în protecția mărcii. Pe scurt, o lege, un oficiu, o procedură, o protecție uniformă pe tot teritoriul.

Urmează un pas mic, dar foarte important, și anume marca înregistrată în Benelux, care se bazează pe Convenția privind Mărcile din Benelux din 1962. Aceasta a fost, ulterior, înlocuită de Convenția Proprietății Intelectuale din Benelux, din 2005. Ce a însemnat această convenție? Trei state – Olanda, Belgia și Luxembourg – au decis să meargă mână în mână în protecția mărcii, folosind o lege și o administrație care urma o singură procedură pentru toate cererile de înregistrare a mărcilor din cele trei țări. De atunci înainte aceste trei state au fost văzute ca unul singur în ceea ce privește marca înregistrată. Decizia lor a fost luată în considerare pentru cererile depuse în cadrul sistemului de la Madrid astfel: începand cu 1 ianuarie 1971 pentru Aranjamentul de la Madrid, iar începand cu 1 aprilie 1998, pentru Protocolul de la Madrid.

Ce este Protocolul de la Madrid, mai corect Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid? Din punct de vedere cronologic, a venit momentul să vorbim despre el, cu atât mai mult cu cât este relevant pentru subiectul dezbătut – vectorul teritoriu al volumului protecției unei mărci – pentru că implicațiile teritoriale sunt importante, având în vedere că discutăm despre cincizeci și cinci de state care sunt parte la Aranjamentul de la Madrid si nouazeci și cinci de state care sunt parte la Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid – acesta din urmă fiind mai atractiv decât Aranjamentul.

Sunt multe prezentări ale Protocolului de la Madrid, deci nu voi face o alta aici. Rămânem, deci, la subiectul teritoriu. Sa spunem doar că Protocolul a fost adoptat în 1989 si implementat la 1 aprilie 1996.

De ce este Protocolul de la Madrid important pentru aspectele teritoriale, printre altele?

În primul rând, pentru că toate statele contractante acoperă un teritoriu mai mare comparativ cu statele participante la Aranjamentul de la Madrid. În consecință, este mai usor să accezi la un teritoriu mai mare cu o cerere interațională prin mecanismele Protocolului de la Madrid.

În al doilea rând, pentru că Protocolul permite mai multe ”portițe de scăpare” față de prevederile din Aranjamentul de la Madrid. Ce înseamnă acest lucru? Să presupunem că avem o cerere internațională bazată pe cererea de marcă în țara de origine, care are ca destinație mai multe țări. După îndelungi demersuri, la finele celui de al cincelea an, chiar mai târziu în unele circumstante, cererea este respinsă în țara de origine și, în consecință, protecția va disparea și în toate celelalte state desemnate. În această situație, conform procedurilor din Protocol, există posibilitatea de a face o cerere de marcă în fiecare dintre statele desemnate, păstrând data inițială a cererii internaționale. În mod evident, acest lucru se va întampla în concordanță cu interesele solicitantului/titularului, care poate decide unde vor fi depuse aceste cereri astfel încât teritoriul ințial de protecție să fie păstrat sau nu.

În al treilea rând, pentru că se poate acoperi tot teritoriul Uniunii Europene printr-o singură desemnare, adică 28 de state în prezent, față de 15 în 1998 când Uniunea Europeana a aderat la Protocolul de la Madrid.

Astfel, se poate spune despre Convenția privind Mărcile din Benelux că a fost un început bun, mai ales că a fost urmat de Uniunea Europeana și al ei Council Regulation (EC) No 40/49 din 20 decembrie 1993 pentru marca comunitara, ce a devenit ulterior Council Regulation (EC) No 207/2009 pe 26 februarie 2009 și modificat recent prin Regulation (EU) 2015/2424. În urma acestei reglementari, ”teritoriul internațional” pentru protecția unei mărci și-a dobândit consistența de care avea nevoie.

Începând cu 1 aprilie 1996, Regulamentul Mărcii Comunitare, actualmente Regulamentul Mărcii Uniunii Europene, a oferit posibilitatea de a obține protecția unei mărci pe un teritoriu uriaș, mai precis întreaga Uniune Europeana, folosind o singură administrație, Oficiul de Armonizare al Pieței Interne, actualmente Oficiul de Proprietate Intelectuală al Uniunii Europene  – o agenție a Comisiei Europene, avand sediul în Alicante, Spania – și o singură procedură de înregistrare și acordare a protecției pentru mărcile comunitare.

O caracteristică importantă a acestui ”mijloc comunitar” de protecție al mărcilor se răsfrange și asupra teritoriului de protecție. Este vorba de caracterul unitar al mărcii Uniunii Europene, adică orice s-ar întampla cu o marcă a Uniunii Europene, înregistrată sau în curs de înregistrare, are exact aceleași consecințe pe tot teritoriul Uniunii Europene.

Acestea fiind spuse, avem exemplul perfect de ”pătură” care acoperă teritoriul mai multor țări cu un drept exclusiv, care a fost obținut – pentru o parte a teritoriului, respectiv țările Uniunii Europene – folosind aceeași procedură, raportându-se la aceleași legi și plătind aceleași taxe, respectiv utilizând calea de protecție a Uniunii Europene. În ceea ce privește cealaltă parte a teritoriului, dreptul exclusiv a fost obținut printr-un tratat internațional care permite reuniunea protecției obținute pentru diverse teritorii, chiar dacă protecția respectivă a fost dobândită printr-o lege diferită, cu o procedură diferită și, în mod evident, cu un alt oficiu. Asta înseamnă ca vectorul teritoriu, ca parte componentă a potecției unei mărci, poate varia de la unitate – teritoriul unei țări – și  pana la ”pluralitate” – acoperind teritoriul mai multor țări – dar folosind două abordări diferite.

Prima abordare este ”discreta”, pentru că și dacă pleacă din același punct – cererea internațională, bazată pe înregistrarea mărcii în țara de origine – protecția poate fi diferită de la o țară la alta din pricina semnului și a listei de bunuri și servicii comparate cu drepturile anterior înregistrate într-o țară oarecare. Metaforic vorbind, ”pătura” poate avea o grosime diferită de la țară la țară.

Dimpotrivă, a doua abordare este ”continua”, tocmai din cauza caracterului unitar al protecției, cum sunt cele obținute pe baza Conventiei Benelux sau prin Regulamentul Mărcii Uniunii Europene.

Cel puțin în cazul mărcii Uniunii Europene, acest caracter unitar al teritoriului poate fi foarte clar explicat prin sintagma ”totul sau nimic”, în sensul că dacă o marcă a Uniunii Europene este înregistrată, atunci este protejata pe întregul teritoriu al Uniunii Europene, iar dacă este respinsă, marca va rămâne neprotejată pe tot teritoriul Uniunii.

Corect! Dar în cazul din urmă, găsim o situație similară rezultată din prevederile Protocolului de la Madrid. În anumite cazuri, atunci când protecția unei mărci a Uniunii Europene nu poate fi obținută sau este pierdută din diferite motive, Regulamentul Mărcii Uniunii Europene oferă posibilitatea de transformare într-o cerere de marcă națională, păstrând data depunerii inițiale a cererii de marcă UE. În urma acestei oportunități oferită de Regulamentul Mărcii Uniunii Europene, protecția mărcii va fi obținută pe teritoriul pe care a fost cerută și unde cererea de marcă va fi acceptată pe baza legislației naționale respective. În aceste condiții, protecția mărcii devine ”discretă”, însumând mai multe protecții naționale.

În concluzie, putem spune ca magnitudinea vectorului teritoriu are tendința de a crește continuu, concretizând, pe de o parte, intensificarea producției, comerțului și implicit a consumului, iar pe de altă parte, este expresia dorinței permanente de a cucerii noi piețe, marca fiind mijlocul fără de care acest deziderat nu este posibil.

Desigur că o protecție ”continuă” are mult mai multe avantaje decat una ”discretă”, fie și prin simplul fapt că cel interesat are de-a face doar cu o singură administrație și nu câte una pentru fiecare țară care asigură protecția mărcii. Să ne imaginăm ce înseamna douazeci și opt de state europene acoperite de Sistemul Madrid și cât de simplu este dacă se folosește sistemul mărcii Uniunii Europene! Dar să nu uităm că, pentru o asemenea marcă, aparărea dreptului este ”discretă”!

Urmează curând ”Vectorul listă de produse și servicii”!

Pin It on Pinterest

Share This